Stima de sine este o componentă importantă a personalității, fiind ceea ce conferă verticalitate și forță creatoare. Dar pe cît de importantă este, pe atît de vulnerabilă și firavă se dovedește a fi de multe ori. Care sunt dușmanii stimei de sine și de ce este esențial să ai o stimă de sine adecvată, nici prea joasă, nici prea înaltă?
Comparația
Obiceiul de a te compara cu alții și de a privi la alții de jos în sus este cel mai evident indiciu al dependenței. Negîndu-ți unicitatea, te trădezi pe tine însuși. Iar apreciindu-te prin prisma comparației cu alții, riști să nu te cunoști niciodată cu adevărat.
Ignorîndu-ți potențialul și izvorul nesecat de posibilități interioare, ești mereu în căutarea unui stăpîn, a unui dictator chiar. Dacă nu vei îndrăzni să faci ceva cu viața ta, fii sigur că se vor ivi destui care să facă asta pentru tine, în locul tău. Iar tu vei fi mereu prizonierul comparațiilor cu alții și în defavoarea ta.
Competiția
După apriga dorință de a fi cel mai bun se ascunde, de fapt, sentimentul că ești mai prejos decît ceilalți și încercarea disperată de a demonstra contrariul. În timp ce eul tău este rănit și asta este unica ta motivație, vei trăi fiind mereu în goana după ceva, de care nu ai nevoie. Iar sensul vieții va consta în a fi mai bun decît cineva și a avea mai mult decît cineva. Și poate nu asta ar fi problema, doar că sensul vieții constă în a fi, pur și simplu, nu în a fi în competiție cu cineva. Să fii tu însuți, nu mai bun decît vecinul. ”Doar un om nefericit încearcă se demonstreze că este fericit; doar un om mort încearcă să demonstreze că e viu; doar un laș încearcă să demonstreze că e viteaz. Doar un om, care-și cunoaște nimicnicia, încearcă să-și dovedească măreția”. (Osho)
Speranța deșartă
Renunțînd să crezi în tine, trăiești cu speranțe și așteptări chinuitoare. Speri că te va lua valul sau va apărea acea persoană care te va face să trăiești. Ești mereu în așteptare și totuși nu știi la ce să te aștepți. Te sperie viața, iar responsabilitatea te sperie și mai mult.
Trăind după un scenariu străin și după sfaturile cuiva, te privezi de însăși viața ta. Minunile nu se întîmplă pe cărări bătătorite, ci pe ulițe necunoscute. Odată ce vei risca și vei porni pe propriul drum, vei vedea că nu ai nevoie de însoțitori și ghizi pentru a-ți trăi viața.
Obiceiul de a solicita aprobare
Cînd nu-ți cunoști valoarea, te pomenești mereu în căutare de aprecieri și aprobări din partea celorlalți. În goana după recunoaștere, faci nu ceea ce-ți place și ce vrei să faci cu adevărat, dar ceea ce-ți va aduce monede în ”pușculița meritelor”. Dar eul nu cunoaște ce înseamnă sațietatea. Cu cît mai multe aprecieri și aprobări primești, cu atît mai mult vei avea nevoie de întărirea și refortificarea propriei însemnătăți. Un cerc vicios, dacă remarcați. Să te eliberezi din acest cerc închis este posibil doar înțelegînd că valoarea ta vine din interior (și depinde de tine cum o cultivi), și nu poate fi construită din suma aprecierilor exterioare asemeni castelelor de nisip. Unul din exemplele elocvente în acest sens este ceea ce-mi place mie să numesc ”efectul facebook”, dar evident că viața e plină de multe alte situații ilustrative de acest gen.
Manipularea
Cînd nu crezi în propriile forțe, îi folosești pe ceilalți pentru a-ți atinge scopurile. Vrei, nu vrei, devii un manipulator. Ești nevoit să recurgi la tot felul de capcane și trucuri: faci apel la milă și compasiune, mizezi pe conștiința celorlalți și joci cartea sentimentului de vină.
Iar cînd vechile metode de manipulare se ”tocesc”, ești pus în situația de a-ți creiona altele noi. Ți se dezvoltă îndemînarea și abilitatea de a avea la mînă oamenii, dar nu și încrederea în sine. Folosindu-i pe ceilalți și profitînd de ceea ce pot să-ți ofere, nu poți să devii încrezător și sigur pe tine. Manipularea nu este o soluție, automotivarea și dezvoltarea personală – da.
